Iubire
Nu există iubire totală, absolută.
Pentru că nu suntem capabili de abandon total, absolut atunci când suntem în braţele celuilalt.
Pentru că nu suntem capabili să-i redăm libertatea celuluilalt atunci când acesta nu ne mai vrea.
Pentru că nu suntem capabili să-l privim pe celălalt din depărtare, fără să-l urâm în acelaşi timp pentru că nu ne apaţine sau nu ne-a aparţinut deloc.
Nu există iubire totală, absolută. Există doar frânturi de iubire, un amalgam de nuanţe, de la tandreţe, la afecţiune, la ataşament, la posesivitate, la ură şi invers.
Nu ne iubim nici măcar pe noi înşine în mod absolut, total. Fiindcă suntem incapabili să ne iertăm pe noi înşine şi să ne ducem existenţa pe acest pământ fără a avea aşteptări de la noi. Sau fără a ne accepta. Mereu vrem să fim alţii, să ducem o altă viaţa. Ni se pare că “Viaţa e în altă parte” (n.a. roman de Milan Kundera).
Ne denunţăm unii pe alţii cu aceeaşi uşurătate cu care ne-am apropiat unul de celălalt din dorinţa de a “ne repara”, de a “ne regăsi”, de a “ne reîntregi”, dar mai ales de a fugi de singurătate şi de a găsi un sens în viaţă prin celălalt. După care ne continuăm drumul mizerabil căutând o altă victimă a pasiunilor sau dorinţelor noastre ori o aşteptăm cu ardoare şi încordare. Iar, mai apoi, murim.