Fragment

blogAş vrea să locuiesc în port la ocean, să dorm sub stele, să aud pescăruşi spre seară, să văd plecând şi sosind vapoare sau bărci, iar asta să fie constanta vieţii mele: acest joc, această legănare de du-te-vino, mă duc-sosesc… plec-vin. Aş vrea să văd cum apa se uneşte cu cerul, iar pământul îi priveşte neputincios sau, poate, chiar indiferent.

Aş vrea să fiu captivă pe o insulă, singură, cu multiplele personalităţi ale mele. Aş vrea să nu văd oameni, ci doar să mi-i imaginez. Să vorbească doar ce vreau să aud eu, să fie prezenţi doar când vreau eu… Să nu aibă probleme, să mă asculte doar pe mine, să le fiu zeiţa soarelui, lunii, pământului, vieţii însăşi.

Aş vrea să mor. Sunt curioasă cum e dincolo. Dar aş vrea să mă pot întoarce dacă nu-mi convine ce văd în lumea de apoi. Aş vrea să am ochi la ceafă.

Aş vrea să nu mai vreau atât. Să mă mulţumesc cu mai puţin. Poate aş fi mai puţin nefericită. Aş vrea să mă mulţumesc cu un zâmbet, în loc de un râs colorat, cu un cuvând în loc de o frază, cu o frază, în loc de o poveste, cu un om, în loc de mai mulţi…

Aş vrea să mă cobor în iad şi să le spun celor de acolo “N-aţi fost destul de nefericiţi în viaţă” şi apoi să mă întorc să le spun coamenilor: “Voi nu ştiţi ce înseamnă a trăi”…

Aş vrea să călătoresc din loc în loc, să nu-mi pese de oameni, să nu iau viaţa în serios, să citesc mai mult, să scriu mai mult, să dorm mai mult, să visez mai mult, să beau mai mult…

Aş vrea să fiu portul însuşi. Să primesc în mine oameni şi să-i eliberez cu acceaşi seninătate cu care i-am primit. Să nu ştiu la ce sa mă aştept de la ei şi nici să nu-mi pese. Să văd femei frumoase, cochete care flirtează cu bărbaţi vânjoşi, care le cumpără în mijlocul amiezei un pahar de Martini sau o Margherita. Aş vrea să fiu ţigara de după şi paharul de vin de dinainte…

Aş vrea să fiu o melodie pe care să danseze toţi îndrăgostiţii… masa din bucătărie după ce a intervenit rutina între ei, aş vrea să fiu barul în care s-au dus să agaţe pe altcineva după ce s-au săturat unii de alţii. Aş vrea să fiu chelnerul ce-i serveşte şi se face că nu vede…

Aşa gândea Sofie, în timp ce-şi fuma ţigara şi asculta jazz la radio. Nu avea chef să se apuce să-şi finalizeze teza de doctorat. Deja se plictisise şi i se părea că nu aduce nimic nou, că o consumă prea mult, că o enervează lucrurile ce pur şi simplu trebuie făcute pentru a te potrivi cutumelor societăţii.
Şi-a terminat ţigara şi a început să se plimbe, uitând stiloul deschis şi lăsând cerneala să se usuce. Avea chef să bea ceva şi să doarmă de amiază.

Se plimba singuratică pe cărările lungi ale parcului şi se întreba: “Cum? Cum am putut?” Uită în scurt timp acest gând şi se aşeză lângă un tei să privească cerul printre ramurile lui. Şi-a aprins o ţigară, dar a uitat să o fumeze. S-a întors acasă şi a început să citească ceva. Însă nu pentru teză.

Sursa foto
Muzică de fundal

Advertisements