Viaţa ca o răscruce
… înveţi la un moment dat că nu ştii nimic despre viaţă, că tot ce credeai că ştii sau ai aflat nu reprezintă certitudini. Că totul curge, se mişcă, se transformă…
Sursa foto.
Am învăţat că nu ştiu nimic despre viaţă. Pot doar să presupun, să-mi imaginez. Nu deţin adevărul absolut. Dar, cred că el există undeva. Că, poate, noi, prin multitudinea de opinii, păreri şi credinţe, formăm sau intuim adevărul absolut.
Cred că viaţa nu e despre experienţe, ci despre cum le trăieşti. Cred că viaţa înseamnă a observa. A observa, pentru că, atunci când observi ceva cu adevărat, iei parte la acel lucru, trăiesti acea experienţă, ca atunci când citeşti o carte ce-ţi place… Însă atunci când observi, taci. Şi în tăcerea ta, ai timp să asculţi ce se întâmplă în jurul tău.
Aşa gândea ea, în timp ce se plimba pe malul mării simţind briza mângâindu-i obrajii. Se cutremura de gândurile ce-i treceau prin cap, pentru că de mult n-a mai avut vreme pentru ea.
Soarele se îndrepta spre apus creând pe cer o explozie de nuanţe roz-portocaliu care se întrepătrundeau cu albastrul puternic de dincolo de norii albi ca zăpada. Căldura dogoritoare din timpul zilei, acum era chiar plăcută, puteai respira aerul de afară fără ajutorul aparatelor de aer condiţionat din hotel. Acel aer de seară, adânc inhalat în plămâni, îi dădea speranţă. Îi dădea un sentiment plăcut de linişte, de siguranţă, de tăcere, de singurătate.
Gânduri nebune îi treceau prin cap şi se întreba de ce are senzaţia că nu mai ştie nimic… că nu mai are nicio certitudine, că aşteaptă răspunsuri la întrebări pe care nu le poate adresa. S-a oprit locului pentru că se simţea obosită să se mai plimbe. Vedea frănturi din viaţa ei şi nu se recunoştea. Parcă altcineva le trăise… Se simţea detaşată, dar fiecare imagine o durea, o lovea direct în inimă precum un cuţit.
Provocare: Continuaţi povestea de aici. Fiecare comentariu să fie în completarea celui precedent. Poate la final iese o povestire interesantă.