Despărțirile noastre

Un roman de David Foenkinos.

Am primit cartea în dar atunci când am părăsit gara din Oradea pentru o perioadă, mai lungă zic eu. Mi-a dat-o o bună prietenă să-mi țină companie pe tren. Și lecturarea ei a durat cam 3 ore, e drept.

Deși e o carte subțirică și ușurică, m-am decis să scriu despre ea pentru că are ceva umor și fraze inteligente. Cam aceste două ingrediente mă fac să valorizez sau nu o carte.

Despre umor, însuși autorul afirmă: „Înainte de orice, încerc să-i fac pe ceilalţi să râdă”, ceea ce e un lucru înțelept. Pentru exemplificare am două scene:
1. Protagoniștii se cearta. Ea avea un elev la meditație de limba germană, el vine acasă cam nervos. Încep să se certe, iar elevul le spune ca măcar să se certe în germană. Ceea ce și fac. Replica de final a elevului este:
„Ar trebui să vă căsătoriți. Sunteți exact ca părinții mei”. Am uitat să mentionez de ce-mi place umorul autorului: e ușor sarcastic.
2. Scena în care mamele protagoniștilor povestesc, văzându-se pentru prima dată. Cele două sunt foarte diferite: o conservatoare și o hippie. Iar vocea subiectivă a autorului subliniază că era ca „un dialog suprarealist între un sârbo-croat mut și un texan surd”.

Referitor la frazele inteligente care-mi plac la o carte, nu mă refer la fraze construite metaforic, foarte plastice, ci la cele care te pun pe gânduri și te fac să meditezi.

Așa ca vă las pe voi să vă dați cu părerea:

1. „infinitul paradox al sexualității: cu cât ne lipim mai mult unul de celălalt, cu atât ne îndepărtăm mai mult”
2. „viața e prea scută ca s-o trăim cu ambiția de a fi ireproșabili”

Și o ultimă idee înțeleaptă despre de ce să dăm cadouri în cărți:

„O carte (…), un cadou simplu și liniștitor (…), un cadou intim, dar nu invaziv”.

Recomand s-o citiți. Și mai apoi s-o dăruiți.

Advertisements