Ploaia

Ploaia din suflet se prelinge pe geam si ploua afara acum. E o duminica ploioasa, in care sufletul meu moare cate putin, uita cate putin de sine si se pierde printre picuri.

Aud ciorile sufletului cum croncane din toti rarunchii de se cutremura zarea.

Ploua marunt si des. Si bate vantul…un vant de vest…un vant de tristete, care umple zarea cu crengi de copac, de frunze uscate… Vant care intra prin mine si ma cuprinde.

Copacii pare ca se misca sub actiunea vantului si a ploii. Ciorile zboara innebunite, fara directie si croncane asurzitor, mormantal.

Ploaia cuprinde viziunea cimitirului, a mortii, a mizeriei cotidianului, a profunzimii sufletului murdarit de sine insusi. Ploaia asta nu mai spala pacatele, nu mai curata lumea, ci scoate la iveala pacatele grele ale fiintei. Pacatele fiintei mele, care se inchide si mai mult in sine insasi de teama celorlalti. Pacatele fiintei mele sa ramana in adancuri, sa moara cu mine, sa piara cu mine.

Ploaia din suflet se prelinge pe geam si cuprinde alte suflete. Le cuprinde pe fiecare individual, dar alcatuieste un tot unitar din ele. Vantul, ciorile, nisipul de pe drum, crengile, frunzele, ploaia si sufletele celor care plang incet, pentru ei insisi alcatuiesc un suflet colectiv… E sufletul pamantului care vrea sa cuprinda cerul…

Advertisements