Mai avem noi simţul ruşinii?

Oare cât de mare sau mic motor e ruşinea în viaţa noastră? Mai avem noi simţul ruşinii?

Cred că, deşi face parte din sentimentele negative, ruşinea este semnul sinelui, al conştiiţei noastre care ne semnalează binele şi răul. Ruşinea este acel sentiment care ne înfrânează din anumite acţiuni. Poate fi ruşinea faţă de ceilalţi sau faţă de sine. Deşi de cele mai multe ori nu acţionăm cumva pentru că ne întrebăm ce ar crede alţii despre noi, cred cu tărie că, de fapt, este vorba că ne-ar fi ruşine nouă faţă de noi înşine să ştim că avem o imagine negativă în societate. În speţă, deşi sună asemănător, sunt lucruri diferite. Mi-e ruşine să fac ceva pentru că mi-e teamă că lumea m-ar privi cu alţi ochi pentru că eu nu aş mai fi acelaşi om pe care eu mă străduiesc să-l cizelez ca să pot să accept faţă de mine însămi/ însumi şi să-l arat societăţii.

Cred că ruşinea, ca semn al conştiinţei, mai funcţionează azi la cei la care imginea de sine şi imaginea societăţii faţă de sine e cât mai asemănătoare, adică nu atunci când dualitatea, falsitatea şi superficialitatea ne guvernează.

Când e să facţionez într-un anume fel, mai ales la ceea ce scriu – indiferent unde – mă gândesc la primul profesor de limba română – Dumnezeu să-l odihnească! – şi mă întreb: Dacă ar citi ce am scris eu aici, i-ar fi ruşine să spună că i-am fost eleva? Apoi mă gandesc: Peste 5 ani dacă aş citi ce am scris aici, mi-ar fi ruşine mie de mine insămi?

Privind global la societatea noastră – care se spune de către tot felul de noi filosofii de viaţă, că este o proiecţie a sinelui, însă eu cred că aici e vorba de un Sine global şi nu singular, aşa cum sunt eu ca individualitate – mă întreb de ce este aşa de lipsită de ruşine?

De ce oare societatea acţionează parcă fără scrupule sau raţiune?

Advertisements