Frica
Am vazut de sărbători un documentar în care se spunea că cele 2 mari sentimente din care derivă toate celelalte sunt dragostea şi frica. Din sentimentul iubirii derivă toate sentimentele pozitive: respectul, gratitudinea, compasiunea, speranţa, credinţa etc., iar din frică derivă sentimentele negative: ura, invidia, nerecunoştinţa etc.. Partea cu iubirea o pricep, dar nu înţeleg de ce frica e celălalt sentiment opus iubirii? Şi mai ales frica faţă de ce?
Omul, fie ca şi creatură divină fie ca şi creaţie a evoluţionismului darwinist, cred cu tărie că înainte de toate sau de orice credinţă, are mai degrabă conştiinţa sinelui, decât a Divinului. Adică, în cazul fricii, ne este frică de noi înşine: fie că ni se poate întâmpla ceva rău fizic – de aceea nu toţi suntem piloţi – fie să admitem ceva faţă de propria noastră conştiinţă sau propriul subconştient.
Şi cred că frica se manifestă mai ales prin reţineri ale noastre, nu atât prin faptul că dezvoltăm sentimente profund-negative. Adică:
– Nu urâm atât de tare, ci mai degrabă refuzăm să ne îndrăgostim de teamă că n-o să ni se răspundă cu aceeaşi monedă
– Nu suntem orgolioşi, ci refuzăm să cerem de teamă că vom fi refuzaţi
– Nu invidiem sau suntem leneşi, ci refuzăm să acţionăm de teamă că nu vom reuşi
– Nu suntem antisociali, ci refuzăm să ne împrietenim de teamă că vom fi trădaţi sau că la un moment dat prietenul ne va lăsa baltă şi-şi va vedea de drumul lui, adică îl vom pierde
– Nu suntem ignoranţi, ci refuzăm să acordăm ajutorul nostru cuiva de teamă că nu va fi apreciat sau că nu ni se va întoarce
Şi atunci preferăm să fim individualişti urmărindu-ne doar propria bunăstare şi aceea limitată de gândirea noastră „dar dacă nu vom reuşi”.
Eu sper ca frica să nu fie un impediment în a realiza ceea ce dorim, ci să fie un motor în a gândi de două ori acţiunile noastre, de genul:
– frica de pedeapsă judiciară
– frica de ziua de mâine, când am putea muri de foame pentru că azi am cheltuit fără cap puţina avere deţinută
– frica de oamenii proşti care ne conduc pentru că noi nu încurajăm şi nu recunoaştem valorile omeneşti pe care le avem sau că suntem prea slabi ca să ne implicăm noi înşine
– frica de a nu-i răni pe cei dragi pentru că am zis o vorbă rea sau că am acţionat necugetat
Ţie de ce-ţi este frică? Mie mi-e frică să nu-mi dau seama că mă mint pe mine însămi în anumite situaţii şi să continui să mă amăgesc. Tu?
Dragostea este un sentiment. Frica e doar o stare. Care trece.Dragostea o vom cauta mereu, frica nu.
Imi aduc aminte de un pasaj din Dune,un exercitiu de vointa,o autosugestie prin repetarea unei definitii a fricii,legata de modalitatea de aparare fata de frica. Acest pasaj din celebrul ciclu SF ne arata ca frica exista si este poate cea mai crunta,neagra,chiar josnica traire pe care o avem in viata.”Frica este ucigasul mintii,este moartea cea mica,aducatoare a anihilarii complete.Voi infrunta frica,o voi lasa sa treaca peste mine si prin mine.Si dupa ce va fi trecut,pe unde a trecut frica nu va mai fi nimic,numai eu voi ramane”.Ceva de gen era chestiunea legata de frica pe care am retinut-o ani de zile dintr-unul din volumele lui Frank Herbert,desi le-am citit acum ani de zile. Despre frica se poate vorbi la nesfirsit,poate pentru ca datorita rautatii din lume iadul este cu siguranta infinit. Probabil asta este frica,iad pe pamant….
excelenta idee!
In momentul cand le simti, atat dragostea cat si frica sunt niste stari. Dupa ce lasam ratiunea sa isi puna amprenta le vom numi doar niste stari. Inca nu pot sa ma decid daca aceste doua stari sunt total opuse, poate experienta mea de viata nu este una foarte vasta; pot sa spun doar ca multe definitii ale unor stari sunt date in functie de alti termeni. Este ca si cum am spune intuneric…absenta a luminii… un fel de relativism. Incerc sa prezint si eu o raportare la dragoste luand un cuvant mai profund “iubirea” si va las pe voi sa relativizati frica.
Dar ce poate fi mai greu decât să încerci să defineşti o stare înainte de a ieşi din ea? E simplu să te raportezi la ceva ce a trecut deja, ceva ce nu se mai află aici şi acum. Dar cum să numeşti o stare când încă te mai afli acolo? Şi nu e vorba de a-i da toate determinaţiile, de a o explica, ci de a o vedea în însăşi esenţa ei, în semnificaţia sa pură. Faptul pur, starea goală, extrase din orice context, a le defini în mod complet izolat. Interpretarea părţii prin parte şi a întregului prin întreg: iată Dezideratul! A fi constrâns să defineşti iubirea! – ce absurditate!
Mă gâdesc la următoarea dilemă. Ştim că există iubire dar nu ştim dacă este pura noastră simţire sau dacă discursul amoros “încetăţenit” ne dictează comportamentul. Aşa se întreba cineva: Care este diferenţa dintre iubirea simţită şi cea exprimată? Ştim că există iubire, e reală, e acolo, o simţi sufocându-te dar, nu întotdeauna modalitatea de manifestare a sa, rasfrângerea pasiunii asupra obiectului care a declanşat-o, este adecvată ei. Din perspectiva pur interioară, a simţirii, nu există nici o diferenţă între cele două tipuri de pasiuni. Diferenţa apare doar în manifestare care, adesea, este în neconformitate cu trăirea, la simplul nivel exterior, fenomenal. Şi asta, din cauza neputinţei noastre de a armoniza două paliere, care, în ultimă esenţă, sunt reductibile. Căci, în fond, de ce nu scriem aşa cum vorbim? De ce nu vorbim aşa cum gândim? La fel putem întreba: de ce nu ne comportăm aşa cum simţim că iubim?
Cum poţi explica de ce-l iubeşti pe cel pe care-l iubeşti? De ce iubim, este simplu. Este acea înclinaţie originară a noastră spre afectivitate. Acel joc de schimb între a da şi a lua, a te împărtăşi de iubire. Co-participare la acel act sublim şi sfânt dat muritorilor nemuritori, co-apartenenţă la Iubire. Co-ul este esenţial aici, în acest joc care necesită dublă participare.
Si acum de ce ne este frica? Sau de ce raportam frica?
Uite,acum mi-am dat seama. Mie mi-a fost si imi este frica sa te cunosc !
E ciudat, Vasile, ce mi-ai scris… De ce sa-ti fie frica sa ma cunosti? Sunt, oare, o ciudata?
Sunt chestiuni greu de descris in cuvinte,in schimb pot sa afirm ca nu tine de vreo ciudatenie a ta,Ana-Maria, cat de o pozitiva si minunata complexitate pe care am vazut-o la tine.
Iti multumesc frumos pentru aprecieri. Inseamna ca oamenii frumosi si buni se aduna cumva, din moment ce ne-am intalnit si pastram legatura!
Consider ca este necesar a pune in prim plan simtul ratiunii. Rationalitatea nu se refera la actiuni bune ori rele, importante ori nesemnificative tie, in primul rand ea iti acorda sansa de a te cunoaste pe tine insati, de a afla limitele proprii si este un bun inceput pentru a-l cunoaste pe celalalt. Nimic nu poate fi deschis inainte sa fie inchis, si viceversa. Ori in momentul in care emotiile, si nu sentimentele deoarece ele sunt mult mai profunde, te cuprind, tindem sa ne pierdem simtul ratiunii. Cred in sentimente bune dar din pacate, daca pornesc de la ideea ca ele exista nu am cum sa exclud sentimentele negative (frica, ura, razbunarea si frustrarea), in momentul in care existenta unui fapt, a unei stari este dovedita prin fapte, reversul ei poate fi dovedit la fel de evident. Nimic nu exista fara contrariul sau.
Iar limita este foarte mica, tocmai de cea mai mare provocare a existentei umane nu este firca,dragostea, ura, realizarea noastra ci evitarea extremelor.M-a incantat placut blogul tau ana-maria, sper sa ne mai vedem.
Merci frumos, Noemi. cand revin la Cluj punem la cale o intalnire.
(suna foarte bine si adevarat: Nimic nu exista fara contrariul sau.)
Omul este facut din frica, pe urma tot frica il face pe om. A-TI FII FRICA DE A-TI MAI FII FRICA ESTE O TEROARE. Fa lucrul de care iti este frica si cu siguranta frica va dispare. ( vorbe, Allistar Mac Clean, etc)
Allistar Mac Lean