Revelaţie moralizatoare

Nu voi face nimic din ce m-ar face să-mi fie ruşine în faţa copiilor mei şi nu voi face nimic din lucrurile care mi-ar fi ruşine să ştiu că sunt făcute de copii mei!

De exemplu, nu mi-e ruşine că fumez, însă mi-ar fi ruşine să mă prezint în faţa copiilor mei şi să le spun că azi nu avem mâncare pentru că eu am fumat ultimii bani. Sau că nu avem cuptorul cu microunde reparat pentru că eu am dat banii pe ţigări. Sau că eu, la 24 de ani, fără loc de muncă, puţinii bani pe care îi am îi dau pe ţigări sau că fur de la mama mea câte o ţăgară – două sau că cer de la surorile mele de 16 ani să-mi rezolve ţigări de la prietenele lor.

Mi-ar fi ruşine să stiu că ai mei copii stau în compania unor oameni dubioşi doar pentru că le este frică să fie doar ei cu ei, în solitudine. Sau că fac cinste cu câte un pahărel prietenilor doar pentru că lor le este teamă să fie ei în compania lor înşişi. Sau că au stat în frig să-şi aştepte un amic „pentru a merge la o bere”, în loc să citească o carte acasă, în căldură.

Mi-ar fi ruşine să le spun copiilor mei că eu mi-am lăsat mama să spele sau să cureţe masa după mine. Sau că am dormit până târziu şi m-am trezit cu mâncarea gata făcută. Sau că de ziua părinţilor mei nu le-am luat nici măcar un deodorant sau o cravată.

Mi-ar fi ruşine dacă copii mei ar şti că am preferat compania altor persoane în schimbul unei ieşiri în oraş cu sora sau fratele meu.

Mi-ar fi ruşine dacă ar şti copii mei că am suportat să fiu amanta cuiva care „nu se putea implica într-o relaţie serioasă”, pretinzând în mintea mea că „îl iubesc”. Mi-ar fi ruşine dacă aş şti că fiica mea se prostituează pentru mici „atenţii” sau ar sta într-o relaţie dacă partenerul nu ştie s-o satisfacă din punct de vedere sexual sau afectiv. Mi-ar fi ruşine de fiica mea care mi s-ar plânge că n-o mai iubeşte partenerul, când ea a uitat de mult să se mai iubească pe sine.

Mi-ar fi ruşine să le spun copiilor mei că aveam un iubit oficial, dar că eu mă gandeam la altul. Sau că aveam iubit doar pentru că mi-era frică de singurătate.

Mi-ar fi ruşine să le spun copiilor mei că mi-am dormit o bună parte din viaţă. Sau că de prea multe ori am dormit însetată pentru că mi-a fost lene să-mi iau o cană cu apă de la chiuvetă.

Mi-ar fi ruşine să ştiu că vreun copil de-al meu a trecut pe lângă un om neajutorat şi a întors capul în altă parte. Sau că n-a reacţionat ori nu s-a implicat în diverse acţiuni de îmbunătăţire a vieţii comunităţii din care face parte din comoditate sau frică.

Mi-ar fi ruşine să le spun că am aruncat la gunoi o bluză pe care o puteam spăla şi dona unui nevoiaş.

Mi-ar fi ruşine să ştiu că baiatul meu a dat într-o femeie sau că i-a vorbit urât. Cred că în secunda în care îi vine să-i vorbească urât ar trebui să se despartă de ea, pentru că înseamnă că nu mai are respect faţă de acea fiinţă. Sau dacă ar urla la ea ca semn că el este atoateştiutor. Mi-ar fi ruşine de copii mei dacă aş ştii că în famiile lor urlă unul către altul.

Mi-ar fi teribil de ruşine dacă copii mei n-ar avea curajul şi decenţa de a-şi asuma consecinţele faptelor lor şi de a le recunoaşte. Dar mai ales dacă n-ar putea explica raţiunea care i-a îndemnat să acţioneze într-un fel sau altul.

Mi-ar fi ruşine să le spun copiilor mei că n-am facut în viaţă tot ce mi-am dorit fiind încorsetată de preconcepţii şi gândindu-ma: „Oare ce zic ceilalţi despre mine?”!

Advertisements