Fata cu parul alb

    Era fata cu parul alb,
    Vesnic tanara in inima mea,
    Mereu batrana in mintea mea.
    Avea ochii verzi, cum e iarba
    in seceta crunta a verii,
    dar care e o binecuvantare privirii
    Trecatorului asudat si insetat
    de buzele ei rosii ca floarea macului
    din mijlocul lanului de grau
    in vremea secerisului.

    Printre firele ei albe
    Se jucau reflexe solare
    Ce aminteau de nopti polare
    In care parul ei alb se prelingea
    pe trupul meu negru,
    iar ochii mei albastrii
    ii sorbeau buzele si privirea inclestata
    asupra mea…

    Purta mereu fusta lunga
    pana la pamant,
    Ce ridica atunci cand pasea, colbul in cer
    Asemuind-o unui sfant.

    Era fata cu parul alb
    Nascuta asa de la natura,
    Vie-moarta, atemporala.

Scrisa in ceanarie, 19 martie 2010

Advertisements