Fata cu parul alb
-
Era fata cu parul alb,
Vesnic tanara in inima mea,
Mereu batrana in mintea mea.
Avea ochii verzi, cum e iarba
in seceta crunta a verii,
dar care e o binecuvantare privirii
Trecatorului asudat si insetat
de buzele ei rosii ca floarea macului
din mijlocul lanului de grau
in vremea secerisului.
Printre firele ei albe
Se jucau reflexe solare
Ce aminteau de nopti polare
In care parul ei alb se prelingea
pe trupul meu negru,
iar ochii mei albastrii
ii sorbeau buzele si privirea inclestata
asupra mea…
Purta mereu fusta lunga
pana la pamant,
Ce ridica atunci cand pasea, colbul in cer
Asemuind-o unui sfant.
Era fata cu parul alb
Nascuta asa de la natura,
Vie-moarta, atemporala.
Scrisa in ceanarie, 19 martie 2010
Sincer?
Nu imi place, per ansamblu constructia.
Nu imi place, poate datorita faptului cum incepe disonant – cu antiteza venic tanara in…/ mereu batrana in… – aici suna ca un cliseu fortat un pic …
Nu imi plac spatiile albe, aici nu leaga nimic matematic macar, un crescendo, o forma anume, un pas de multiplu, o tresarire prin forma a altceva mai profund…
Imi pare asa de rau, ca te critic …
Cred ca ti-e foarte draga poezia aceasta. Se vede un atasament, o proiectie a unei persoane foarte dragi, daca nu chiar propria persoana pe alocuri, cu sentimente investite.
E asa, un joc copilaresc mai mult, de care o sa iti aduci aminte peste ani.
Dar daca vrei sa scoti un volum, oricat ar conta pentru tine sentimental, sfatul meu este ca aceasta poezie nu ar sta in picioare, decat cu foarte multe refaceri, care ar schimba-o cu totul.
E poezie scrisa la prima mana. Am scris-o intr-o ceainarie. Persoana la care ma refer, e evident o fictiune, insa era acolo in ceainarie o tanara care avea parul carunt. Ori, mai bine zis, mai multe fire albe. Atat.