Societatea perfecta

Titlul nu-mi apartine. Iar inspiratia a venit de la J. K. Galbraith, un institutionalist contemporan cu noi, pana acum aproape 3 ani.
L-am citit din placere, cum poate nu am facut lucrul acesta pana acum cu cartile de economie. Insa tot ce nu este obligatoriu, creaza placere mai mare. L-am citit si pentru ca a dus mai departe teoria si gandirea economica, nu se plafoneaza de doctrine si ideologie. Nu mi-a oferit teorie economica, definitii, ci o viziune asupra societatii contemporane si asupra deziteratului din punct de vedere socio-economic al unei societati mai bune.

In viziunea sa, cu care nu pot de altfel sa nu fiu de acord, societatea perfecta ar trebui sa acorde tuturor dreptul de a avea o existenta multumitoare din punctul de vedere al fiecarui individ. Adica, pentru in investitor o existenta multumitoare este generata de castigurile sale, pe cand pentru un artist, libertatea este cea care ii ofera satisfactie.
Totusi, acesta datorie a statului de a oferii fiecaruia posibilitatea de a excela si de a se dezvolta in concordanta cu propriile aspiratii si capacitati, nu include si obligatia de a asigura venituri egale. Adica nu intotdeauna se aplica formularea “venituri egale pentru munca de valoare egala”, care este trecuta si in legislatia romaneasca referitor la “Egalitatea de sanse si tratament intre femei si barbati in domeniul muncii Art. 6”. Daca un artist produce ceva care are valoare egala cu cea ce produce un muncitor, venitul lui nu poate avea valoare egala, pentru ca muncitorul produce intr-un cadru care sa-i asigure continuitate, pe cand artistul este dependent de continuitate. Ori cel putin, valoare egala nu se reduce la munca si efortul depus pentru a crea acel produs, ci si la utilitatea lui (pentru cunoscatori a se vedea teoria valoare-utilitate).
Asadar, toti avem dreptul la fericire, insa fericirea nu ar trebui si nici nu poate fi standardizata. Asa ca, intr-o societate perfecta, toti avem dreptul sa fim fericiti in sensul personal pe care fiecare il intelege.

Societatea perfecta nu inseamna societatea ideala. Dar, e mai greu de realizat, poate mai cu seama astazi, cand exista o “democratie a celor bogati”. Cand cei care detin capitalul, detin si puterea. Cand guvernele sunt facute parca pentru a reprezenta interesele celor putini si bogati.
Nu sunt pentru populism, nu doresc egalitatea catelului cu cainele, insa nici nu vrea ca 15 % din populatia lumii sa consume 50 % din cerealele planetei. Nu vreau sa existe saracia crunta, cronica.
Dupa cum afirma si Galbraith, nu se investeste mult sistemul de educatie, in schimb, exista emisiuni de televiziune in care se investesc milioane de dolari si care sunt livrate mai ales celor care “se bucura” de o slaba educatie.

Mereu a existat ceva de imputat statului, guvernelor si celor bogati. Si pe buna dreptate.

Advertisements