Cum primim ajutorul
Azi, de dimineata, inspre serviciu, pe Napoca am intalnit doua persoane cu deficienta de vedere si vazand ca nu se prea descurcau am zis sa le ajut.
Prima data le-am vazut ca au dat peste o ghereta de ziare si fiindca geamul era deschis una dintre ele s-a lovit putin. Apoi am vazut ca au tendinta de a merge stramb si era sa dea peste un colt de cladire. Am incercat sa le ajut pana sa intre in acel colt si le-am tras, dar au intrat apoi intr-un ghiveci de beton de pe marginea trotuarului. Si mi-au zis: “Lasa-ne ca mai tare ne sperii”, “Numai ne incurci”. Ce mai puteam sa fac, le-am lasat. Nu m-am mai uitat nici inapoi sa vad daca s-au descurcat.
M-am gandit apoi: daca pana atunci s-au descurcat, de ce m-am gasit eu sa fac pe ghidul?
Cateodata incercam sa dam ajutor, doar de dragul de a ne face remarcati. Si acela nu se mai cheama ajutor. Ori incercam sa dam ajutor atunci cand nu e nevoie. “Vrei sa te ajut ca sa termini mai repede?” sau “Vrei sa te ajut ca eu am mai facut asta?”
Am incercat sa privesc intamplarea si dintr-o alta perspectiva.
Stim noi oare sa primim ajutorul? Stim sa acceptam sa fim ajutati? De cate ori n-am zis: “Lasa-ma ca ma descurc” sau ” Nu, nu e nevoie. Nu stii cum sa faci”. Nu acceptam ajutorul, dar ne plangem ca nimeni nu ne ajuta.
Suntem orbii propriei noastre existente. E trist ca suntem oamenii cei mai bolnavi din existenta noastra marunta si de cele mai multe ori lipsita de scop.
Tragic.